Ion Daniel Cuculiuc

   

   

   

   

   

 Acea dimineaţă...

   

 În dimineaţa aceia, aplecându-mă în afara ferestrei, contemplam obişnuitul peisaj, totuşi... schimbat.

Străzile înălbite zăceau nemişcate printre oamenii înfofoliţi care se deplasau, cu o anumită grabă, în lungul şi-n latul lor. Casele, cu acoperişurile pline de zăpadă, păreau prăjituri pudrate cu zahăr. Coşurile aruncau fumul gros spre cerul lăptos, în timp ce îmbietorul miros de pâine proaspăt coaptă, purtat de o dulce adiere a vântului, de la brutăria de peste drum, se răspândea uşor în aerul rece.
Copiii, îngrijit îmbrăcaţi,
se duceau spre şcoli,
alunecând din când în când...

“Dimineaţa aceasta este cu adevărat o... dimineaţa speciala!”
gândeam, in timp ce picioarele îmi tremurau
şi frigul mă-nvăluia.

Deodată înţelesei:
Eram fericit!

Versione italiana: QUELLA MATTINA

   

Quella mattina, sporgendomi dalla finestra,

contemplavo il solito paesaggio,

eppure cambiato...

  

Le strade imbiancate giacevano immobili

fra la gente incappottata che correva

lungo i bagnati marciapiedi.

I camini,

tutti accesi,

sputavano fumo a piů non posso,

mentre il fragrante profumo del pane appena sfornato,

portato dal lieve vento dalla bottega del panettiere,

si disperdeva dolcemente nell’aria.

I tetti erano tutti coperti di neve,

come torte inzuccherate.

I bambini,

accuratamente vestiti,

si avviavano verso la scuola,

scivolando di tanto in tanto.

“Questa mattina č veramente

una mattina speciale”

pensavo,

mentre i piedi mi tremavano e

il freddo

m’immobilizzava...

  

Di colpo capii che ero felice.

  

 

 MUNTII

La picioarele acelor coloşi eu stăteam,
cu capul ridicat spre înălţimi
si privirea pierdută,
contemplând infinitul şi eternitatea.
Stăteam meditând asupra tuturor necunoscutelor,
în faţa acelor păzitori ai pământului
veşnic impasibili la trecerea secolelor
care pietrificau chipurile lor
si le învolburau albele bărbi.
  
Aici stăteam şi întrebările mă copleşeau
în timp ce lumea continua sa se transforme
sub ochii giganţilor milenari.
 

Versione italiana: LE MONTAGNE

   

Ai piedi di quei colossi stavo

con lo sguardo perso nel vuoto,

la testa rizzata verso l’alto,

a contemplare l’infinito e l’eternitŕ.

A rimuginare su queste incognite stavo

di fronte a quei guardiani della terra,

sempre impassibili al passare di ogni secolo

che induriva loro il viso e infoltiva

le loro lunghe barbe bianchissime.

  

Lě stavo e tante domande mi assalivano

mentre il mondo continuava a trasformarsi

sotto gli occhi di quei secolari giganti.

   

  

Un timp pentru a “trăi”

 

Şi iată...

O altă clipă tece pe lângă mine
Fără să mă privească in faţă
Fără să-mi dea explicaţii,
Alunecă din viaţa mea
Ca un grăunte de nisip sustras deşertului.
Urmează alta
Şi alta...
Aleargă grăbite spre ceia ce este
Destinul incert,
Uriaşa balanţă
A cărei greutate
Descreşte
În fiecare zi.
Puţin timp rămâne
Pentru împlinirea datoriilor
Pământeşti.
Pentru
Cât ar fi de puţin,
Totuşi
El este suficient Scopului.
Corpul piere, dar
Sufletul este
Etern.
 

   

Versione italiana:   UN TEMPO PER “VIVERE”

  

Ed ecco...

Un altro istante mi passa accanto

Senza guardarmi in volto

Senza porgermi spiegazioni,

Scivola dalla mia vita come

Il granello sottratto al deserto.

Ne segue un altro, ed un altro ancora

E corrono veloci verso quello che č

Il destino incerto,

L’enorme bilancia il cui peso

Va calando ogni giorno.

Poco tempo rimane per compiere il dovere terreno.

Per quanto poco sia, comunque,

Esso č sufficiente allo Scopo.

Il corpo perisce ma

L’anima resta eterna.

  

  

"Mi chiamo Cuculiuc Ioan Daniel e sono nato nel 1989, a Bacau, una grande cittŕ della Romania".  Daniel č da cinque anni in Italia.  

Frequenta la 2° media.

 

Commenti dei lettori

I testi che leggo imbarazzano fortemente, perché - li leggo e li rileggo, in italiano ovviamente - se li ha scritti un ragazzo di seconda media, allora bisogna riconoscere che č davvero molto bravo.  Certo, la versione italiana sembra a volte prosa, piů che poesia: manca insomma il verso, tecnicamente, manca uno stile, un fraseggio poetico, un ritmo.  Ma il poeta sarebbe davvero di buona statura anche se avesse il doppio dell'etŕ che dichiara, nonostante le carenze tecniche.  Se č un ragazzo, questo ragazzo ha un istinto poetico davvero eccezionale.  Chapeau! - Aldo Schiavetti